Cina cea de taina

M-a sunat, in sfarsit, X. I-au luat aproape doua saptamani sa faca acest gest de un eroism suprem si sublim; nu ma intereseaza de ce i-a luat asa de mult, de ce, dupa atata timp, totusi a vrut sa ma sune si de ce eu am acceptat desi nu am simtit vreo atractie fatala (sau macar modesta) pentru el.

Cert este ca m-a invitat in oras, la clasica si cliseica „cina romantica” ce presupune cocktail dress, machiaj cu tus, ruj care sa tina mult si parfum fluid ce trece peste masa care ne desparte. M-am simtit in acel moment ca o socialite tampitica, precum Carrie Bradshaw cand a fost invitata pentru prima oara in oras de Big. Nu am mai avut un „date” de ani si ani de zile (probabil ultimul a fost in timpul relatiei cu Sergiu, deci acum peste patru ani), iar ideea de a ma aranja pentru un barbat si nu pentru sex, ci pentru discutii lungi si priviri languroase, m-a excitat efectiv.

„Cred ca as putea trai toata viata cu un barbat impotent atata timp cat ma iubeste, ma asculta si ma intelege”, mi-am zis cautand exasperata si disperata o rochie acceptabila pentru aceasta ocazie. Am rugat-o pe Merope sa-mi stranga pagubele de pe campul de razboi si sa le puna in ordine.

Spre usurarea si fericirea mea, cina a fost una dintre cele mai banale posibile, dar atat de odihnitoare pentru mine, ca prostituata. Am vorbit despre mass-media, politica externa si pictura (se pare ca este singurul domeniu din arta care il intereseaza; se si pricepe, cat de cat), am mancat ecologic si am baut vin alb. A fost incredibil de revigorant, exact ca un elixir ce te purifica de toti demonii sexuali si perversi pe care ii ai in corp. Traiam fericire in stare pura: felix felicis (am aflat mai multe detalii decat am dorit despre Harry Potter de la Merope care, ca profesoara, e la curent cu ultimele nebunii ale tinerilor).

Nici nu mi-am dorit mai mult decat atat si i-am multumit pentru ocazia aceasta atat de relaxanta si tonifianta. X. a ramas un veritabil gentleman pana la sfarsit si nu a facut decat sa ma sarute in fata scarii, inainte de despartire. I-am promis ca il sun si asta vreau sa fac. Sunt mult prea fericita ca sa ma pot gandi ce va fi mai departe. Tot ce stiu este ca vreau sa-i simt parfumul (nu am idee ce este si nici nu doresc sa aflu) pentru totdeauna, si ca mi-ar placea sa amanam sexul cat de mult posibil: este totul atat de fermecator fara el. Viata imi apare in noi culori si mi-au disparut gandurile sumbre despre el ca impotent sau virgin. Acestea sunt, pur si simplu, beside the point.

Seara de poker (Chapter I)

Este clar! Prietenii mei vor sa ma cupleze. Au observat probabil ca nu am niciun iubit sau vreo alta companie masculina mai de lunga durata, asa ca si-au zis sa-mi faca un bine si sa umple apartamentul luxos, dar gol si rece, cu o prezenta ce ar trebui sa degaje afectiune de ambele parti.

Mi-am dat seama de noul status de „match-maker” al prietenilor mei atunci cand, aranjand intalnirea periodica pentru poker, Merope a devenit din ce in ce mai ingandurata, preocupata si evitanta. Parea stanjenita si nu prea avea chef sa vorbeasca si sa pregateasca acea intalnire. La insistentele mele a scapat cateva idei vagi, cum ca Otilia ar veni cu o prospatura, un tip foarte bine, dar care nu e chiar concubinul ei. De fapt, cica, Otilia este cu altcineva.

Totul a devenit clar cand au venit toti la mine, fiecare cu o veselie sugubeata pe fata si cu zambete pisichere care spuneau „nebuno!!!”. Otilia mi-a facut prezentarile cu X, un oarecare (nu mi-a spus nimic prezenta lui), mormaind ceva incert despre serviciul meu fictiv si foarte cetos. Fiind noua oameni, ne-am impartit in doua grupe de poker si am inceput obisnuitul ritual: carti, bani, glume proaste, porcoase si saratele, covrigei, bomboane.

Tipul m-a ochit toata seara, eu m-am purtat extrem de normal, doar aruncand din cand in cand priviri taiose, de otel, Otiliei si descumpanite lui Merope. Am intrat intr-o polemica destul de dura cu J. Knecht despre existentialismul in literatura: el era contrariat de viziunea „cerul este gol” a lui Sartre si de ideea actului liber a lui Gide; eu, din contra, incercam sa explic ca este vorba despre o viziune in arta si filosofie, si nu neaparat un stil de viata adoptat de acesti adepti (desi stiam ca lucrurile nu statusera chiar asa in acel inceput de secol).

Aceasta discutie l-a cam departat pe X, care s-a retras in balcon pentru o tigara de relaxare si de descretire a creierului prea simplu pentru a ingloba atatea noi informatii culturale intr-o jumatate de ora. Otilia, enervanta si pisaloaga, asa cum e ea uneori, m-a tot impins de la spate sa ma duc sa vorbesc cu el. Mi-am dat ochii peste cap si am insfacat o tigara, iesind dupa el in balconul cu masuta si scaune.

À suivre…